Că șerpii năpârlesc știe toată lumea. Pe sub pielea veche, pe măsură ce se hrănesc și cresc, apare o piele nouă, lucioasă. Pentru a scăpa de pielea veche, ei postesc doar cu apă câteva zile și se retrag în locuri stâncoase și colțuroase de care se freacă pentru a desprinde pielea veche.

Cum ar fi ca un șarpe care năpărlește să fie deprimat și nefericit și să plângă dupa pielea cea veche? Și să rămână cu gândul la ea deși are una nouă și lucioasă? Sau în loc să-și admire noua piele, el să stea nefericit la gândul că urmează să se învechească și ea și să o piardă?

Ni s-ar părea absurd, nu? Ilogic? Contraproductiv?

Cam așa facem noi oamenii...și pentru ca eu îmi sunt cel mai bun obiect de studiu, m-am studiat intens și am făcut o statistică a principalelor motive de nefericre ale mele și ale oamenilor în general. 

Chiar daca acum, în momentul prezent, avem toate motivele să fim fericiți, totuși nu ne putem bucura pentru că:

• sunt fericită acum dar mă ingrijorez că nu voi mai fi fericită în viitor ( dacă pierd ce am acum?  dacă se întâmplă ceva rău?of, ce mi-aș dori să opresc timpul în loc și lucrurile să rămână așa..)
• sunt fericită acum, dar trecutul este în cârca mea și mă face nefericită (diversele evenimente, traume, decepții care ne amprentează un anumit tipar mental, o mentalitate care ne dictează acțiunile din prezent)
• sunt fericită, dar ce folos...toți suntem datori cu o moarte... până la urmă totul se sfârșește...totul este deșertăciune cum spunea Solomon....iminența morții umbrește și cea mai intensă fericire, frica de moarte (a ta sau a celor dragi ție)

Cam acestea ar fi principalele rezervoare de nefericire ale omenirii. Toate ne împiedică să fim fericiți ACUM, pentru că trăim fie în viitor, fie în trecut. Însă trecutul nu se mai poate schimba (poți schimba doar reacția ta la el), iar viitorul nu îl știe nimeni. 

Analogia cu șerpii mi-a venit gândindu-ma la soluția nefericirilor noastre. Pentru că nu există decât o soluție spirituală la nefericirea existențială. Dacă am reuși să înțelegem că suntem ființe spirituale care avem experiențe umane...și că ceea ce se schimbă este doar partea de experiențe umane, această realitate (pielea veche care năpârlește), iar ființa spirituală există pentru totdeauna și este conectată cu Sursa din care vine. Însă noi ne identificăm întotdeauna doar cu partea care trece, cea nepermanentă...uităm de pielea nouă și lucioasă și o plângem pe cea veche. 

Sau, mai pe scurt spus, toată nefericirea noastră derivă din necunoașterea adevăratei noastre naturi. Când ajungem să ne cunoaștem adevărata natură,  ne vom identifica cu acea parte spirituală, permanentă din noi, și nu vom mai fi nefericți de câte ori trebuie să năpârlim, nu vom mai plânge și nu ne vom mai identifica cu acea piele veche. 

Nu știu la voi cum este, dar eu când reușesc să-mi aduc aminte cine sunt parcă iau un drog care mă face fericită instant...parcă plutesc...

Acum mi-am pus ambiția să îmi aduc aminte cât mai des de cine sunt cu adevărat, până devine un fel de a fi, zilnic...că e tare faină fericirea aia de nespus în cuvinte.