De-a lungul timpului, tot observându-ma, am detectat niște tipare care se repetau în viața mea..și am vrut să înțeleg ce e cu ele..

Astăzi e despre curaj...sau despre lipsa lui. 

Eu sunt un așa fel de ființă încât sunt fie nebunesc de curajoasă, fie paralizant de fricoasă. Să nu cumva să aleg și eu o cale mai lină, mai de mijloc așa....nuuuuu. Caruselul să trăiaască...sus de tot sau jos de tot...e un tipar pe care l-am observat frecvent în viața mea, nu numai în ceea ce privește curajul. Acum, la prima vedere, puțină adrenalină nu strică nimănui și nici puțină precauție...dar cînd te duci dintr-o extremă în alta...atunci e bai.

Am avut curaj să fac lucruri uimitore, dar frică să schimb lucruri banale, curaj să mut munții, dar frică să trec strada.

Puterea și curajul de a mă lupta pentru alții, obediența de a mă lăsa călcată în picioare pe mine...abilitatea de a-i ajuta cu succes pe alții în a-și  reclădi de la zero viețile în timp ce pe a mea cel mult o cârpeam. 

Am spus stop...ceva nu era în regulă...de ce nu aveam mai mult curaj și pentru mine?

Și am înțeles că noi nu putem fi curajoși în lumea exterioara atâta timp cât nu dispunem de un spațiu interior cât de mic în care să ne simțim în siguranță .
Orice transformare, vindecare, ridicare și succes începe dinspre interior spre exterior. Până când nu cauți acolo, în interior să găsești (sau să creezi) acel mic spațiu de validare și siguranță, tot ce vei face în exterior se va nărui peste noapte exact ca în legenda meșterului Manole.

La mine a fost mai complicat, că nu am găsit acest spațiu, a trebuit să-l creez pas cu pas, cărămidă cu cărămidă. Și cum se creează, ce anume îți dă acea validare și siguranță interioară? ( că la căutat validări exterioare suntem toți experți). În primul rând prin asumare, apoi prin observare a propriei persoane fără critică, urmând ca pasul următor să fie exersarea propriei gândiri, detașarea de reacțiile și percepțiile eșecurilor și criticilor, observarea cu iubire, întoarcerea în copilăriei, către copilul interior de la care aflăm adevărul și care ne ajută să ne aliniem, să eliminăm disonanțele cu noi înșine.

Acolo, în cămăruța aia unde ne redescoperim rădăcinile și copilul care am fost, acolo se creează spațiul acela de iubire și siguranță, spațiu ce devine resursă nesecată de validare și creștere, de confirmare a misiunii pe acest pământ. Pentru că abia atunci înțelegem că suntem parte din Ceva muult mai mare ca noi, Ceva care este replicat în noi la scară mică, Ceva care este cu noi și în noi, sursă infinită de iubire și siguranță.

Și știți ce e fain? Că ajungeți să vă faceți acolo micul vostru altar secret, să-l împodobiți cu tot ce are semnificație pentru voi, devine puterea voastră magică, indestructibilă, neștiută de nimeni, așa cum copiii își fac câte un prieten imaginar și atotputernic atunci când simt nevoia să-și ia curaj de undeva și nu găsesc altceva la îndemână.

Hai, faceți-vă și voi un cuib drăguț în inimă!